Există momente în care mă surprind vorbind cu ei, de parcă prezența lor ar putea răspunde. Îmi spun lucruri banale, povestesc despre ziua mea, sau repet lucruri nerostite în viața lor: mulțumiri, iertări, afirmații pe care le-am lăsat în suflet. Cuvintele rămân acolo, în cameră, suspendate, fără ecou. Dar rostindu-le îmi ordonez propria durere; o dau afară, o pun pe hârtie, o rostogolesc în liniște.
În fotografii îi văd așa cum erau — vii, în mișcare, cu priviri care mă priveau dintr-un timp când această ruptură nu exista. Le ating chipurile cu degetul, ca și când aș putea recâștiga o urmă de căldură. E o confidare prostă, știu, dar orice gest care alină pentru o clipă e binevenit.
Nu pretind că am răspunsuri. Nu există rețete pentru a așeza suferința într-un tablou care să facă sens. Tot ce pot face este să continui, pas cu pas, să onorez amintirea lor cu gesturi mici: păstrând lucruri dragi, povestind despre ei celor care întreabă, îngrijind spațiul în care au trăit și în care au lăsat urme.
O resto si pe aver rig
