Mama stătea pe un scaun, cu telefonul în mână, mai palidă ca de obicei. Andreea, lângă ea, cu ochii roșii de atâta plâns. Tatăl vitreg se plimba neliniștit de colo-colo.
„Ce se întâmplă?” am întrebat, rămânând în picioare.
Privirea mamei a urcat spre mine.
Și pentru prima dată… nu mai avea aerul acela autoritar.
Părea mică. Neajutorată.
„Avem probleme,” a spus, abia ținându-și vocea.
Am așteptat, încremenită.
„Am făcut niște datorii… mai vechi,” a continuat. „Nu ți-am spus.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Ce fel de datorii?”
Tatăl vitreg s-a oprit brusc din mers.
„La bancă… și nu numai,” a rostit, evitând să mă privească.
O resto si pe aver rig
