Doi oameni tineri.
Două familii.
Două minciuni.
Și douăzeci și doi de ani pierduți.
Mama a început să plângă.
Nu zgomotos.
Doar încet.
Obosit.
— Toată viața am crezut că ai ales să nu te întorci.
Tatăl meu avea ochii roșii.
— Iar eu am crezut că mă urăști.
M-am așezat pe o bancă din apropiere.
Simțeam că pământul îmi fuge de sub picioare.
Nu exista un răufăcător simplu.
Nu exista un abandon clar.
Exista doar o poveste distrusă de orgolii și manipulări.
După câteva minute, tatăl meu s-a apropiat.
— Nu pot recupera anii pierduți.
Am ridicat privirea.
— Știu.
— Dar dacă îmi permiți… aș vrea să te cunosc.
M-am uitat spre mama.
Ea a dat încet din cap.
Nu din obligație.
Ci din sinceritate.
— Decizia este a ta.
Am rămas tăcuți câteva clipe.
O resto si pe aver rig
