Apoi am zâmbit slab.
— Nu te pot numi tată dintr-o dată.
Lacrimile i-au apărut în ochi.
— Nici nu îți cer asta.
— Dar putem începe cu o cafea.
Pentru prima dată, l-am văzut zâmbind cu adevărat.
Mama a râs printre lacrimi.
Iar eu am realizat că ziua absolvirii mele nu îmi oferise doar o diplomă.
Îmi oferise adevărul.
Nu adevărul simplu pe care îl căutasem când eram copil.
Ci adevărul complicat al oamenilor care greșesc, suferă și pierd ani din viață din cauza unor alegeri pe care nu le mai pot schimba.
Și, pentru prima dată, am simțit că viitorul meu nu mai este construit pe întrebări fără răspuns.
Ci pe posibilitatea de a merge înainte.
O resto si pe aver rig
