Tăcere.
Apoi vocea lui s-a schimbat.
Deodată mai caldă.
Mai falsă.
— Hai să vorbim omenește…
Am râs pentru prima dată după multe luni.
Nu de fericire.
Ci pentru că, în sfârșit, totul mi se limpezea în față.
Nu mă dureau banii pe care nu-i primisem.
Nu mă durea serviciul.
Mă durea că femeia care ne crescuse singură, care spălase scări și lucrase nopți întregi ca noi să avem haine și mâncare, ajunsese pentru unii doar o povară.
În seara aceea m-am dus direct la pensiune.
Era mică, dar minunată.
Cu un pridvor de lemn și mușcate roșii la ferestre.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
