Lacrimile au venit fără zgomot. Ca o durere adunată, care nu mai avea unde să stea.
În scrisoare spunea că frații mei aleseseră alt drum. Nu îi condamna. Dar eu o alesesem pe ea. Zi de zi. Cu nervi, cu epuizare, cu nopți albe. Mă văzuse cum îi spălam părul, cum îi vorbeam chiar și atunci când nu răspundea. Mă auzise plângând în baie, crezând că nu mai este atentă.
„Banii aceștia nu pot înapoia anii pierduți”, scria ea. „Dar poate te ajută să o iei de la capăt.”
După ce am închis apelul, am stat mult timp pe marginea patului. Am privit pereții, lucrurile, amintirile. Zilele în care nu mă mai recunoștea. Și acele momente rare, prețioase, în care îmi zâmbea și îmi spunea pe nume.
Cu banii aceia nu am făcut minuni. Mi-am achitat datoriile. Mi-am permis să respir. Am urmat un curs. Mi-am găsit un loc de muncă mai simplu, dar liniștit.
Frații mei nu au aflat niciodată. N-am simțit nevoia să le spun. Nu din ranchiună. Ci pentru că nu era despre ei.
Era despre o femeie care, chiar și atunci când memoria îi juca feste, a știut exact unde îi era inima.
O resto si pe aver rig
