„Avea ceva de pus în ordine”, mi-a spus notarul.
Am rămas tăcut. În fața mea, pe masă, era încă farfuria ei. Nu avusesem puterea să o strâng.
Mi-a explicat că testamentul fusese întocmit corect, fără nicio neregulă. Casa de la țară, terenul, economiile – toate fuseseră împărțite egal între noi, copiii.
Exact cum știam.
Apoi s-a oprit.
Și tăcerea aceea m-a speriat mai tare decât orice veste.
„Mai este însă un detaliu”, a continuat el.
Mama deschisese un cont separat. Pe numele meu. Doar pe numele meu. Nu era o sumă uriașă, nu ceva care să schimbe destine peste noapte. Dar era suficient.
63.000 de lei.
Bani strânși încet, din pensie. O mică bucată de teren vândută discret, fără să spună nimănui. Totul lăsat mie, cu o singură condiție: să intru în posesia lor abia după ce ea nu va mai fi.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Notarul mi-a citit și o scrisoare. Scrisul ei era tremurat, dar inconfundabil.
„Dacă ajungi să citești rândurile astea, înseamnă că eu nu mai sunt. Știu cât ți-a fost de greu. Știu câte lucruri ai lăsat deoparte pentru mine. N-am mai știut să-ți spun mulțumesc, dar am știut mereu cine ești.”
O resto si pe aver rig
