La ora șase, când soarele abia mângâia acoperișul, am coborât în living.
Ștefan a fost primul care s-a trezit, zăpăcit, în halatul lui scump. Când m-a văzut, a încremenit.
— T-tată…?
— Bună dimineața, i-am răspuns calm, turnându-mi cafeaua. Se pare că v-ați simțit ca acasă.
Andreea și părinții ei au apărut și ei, fețele li s-au făcut alb-cenușii.
— Surpriză, am continuat. Crăciun fericit!
Tăcerea care a urmat a fost grea ca piatra. Am scos atunci un dosar voluminos și l-am așezat pe masă cu o lovitură seacă.
— Aici este actul de vânzare al casei. Iar aici — am ridicat un alt teanc — documentele de transfer către fundația „Clara”, destinată copiilor fără adăpost. Din acest moment, casa nu mai aparține niciunuia dintre noi.
Ochii lor s-au mărit deodată.
— Tată, nu poți fi serios…, a îngânat Ștefan.
— Ba da. Ați vrut să furați? Să dărâmați tot ce-am clădit? Ei bine, acum n-aveți ce fura.
Clara a apărut în spatele meu, în halat, dar cu o demnitate pe care nu i-o mai văzusem de ani de zile.
— Mircea, ești sigur?
— Mai sigur ca niciodată.
O resto si pe aver rig
