Și, pentru prima oară după multe luni, am zâmbit. Nu din dorința de răzbunare, ci dintr-o eliberare pe care o crezusem pierdută. Casa nu mai era o povară, ci o lecție.
Ștefan și ai lui au plecat fără un cuvânt. Clara mi-a strâns mâna și a șoptit:
— Acum suntem liberi.
Iar când bradul a început să clipească în lumina dimineții, am înțeles limpede că adevărata avere n-a fost niciodată această casă. A fost femeia care încă plângea de emoție lângă mine.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
