Am intrat pe ușa din spate, fără zgomot. Mi-am scos pantofii și am urcat scările ca o umbră. În dormitor, lumina palidă a veiozei îi desena chipul Clarei. Se schimbase. În ochii ei nu mai era strălucirea femeii care m-a însoțit o viață întreagă, ci umbra unei soții rănite, care încerca cu disperare să priceapă cum putea propriul ei fiu să o zdrobească astfel.
— Clara…, am șoptit.
A tresărit și s-a întors brusc. Când m-a zărit, lacrimile i s-au amestecat cu un zâmbet neîncrezător.
— Mircea?! Dumnezeule… tu… te-ai întors?
Am dat din cap și am cuprins-o în brațe. În clipa aceea, nu mai conta nimic. Nici afacerea, nici banii, nici trădarea. Doar promisiunea că n-am s-o mai las singură în fața lupilor.
— I-am auzit, am spus. Tot.
A izbucnit din nou în plâns, dar acum plânsul era ușurare curată.
Până dimineață, casa a fost cufundată în liniște. Cei din sufragerie dormeau, iar eu aveam timp. Am strâns toate actele, inclusiv copia de rezervă din seiful ascuns în birou. Apoi am sunat avocatul meu, vechi prieten, care știa exact ce e de făcut.
— Mircea, dacă vrei să-i înveți o lecție, ai grijă. Să fie una pe care n-o vor uita niciodată, mi-a spus.
O resto si pe aver rig
