Exact.
Perfect pentru rolul hoțului.
La finalul biletului, sub litere apăsate, era o adresă și o singură instrucțiune, tăioasă ca o lamă.
„Mergi la notarul meu înainte să te întorci acasă.”
Sub semnătură, abia lizibil, aproape tremurat, mai era un rând:
„Îmi pare rău.”
Am stat în mașină aproape zece minute, cu biletul strâns între degete. Respiram scurt, ca după o fugă scurtă pe scări, și nu știam dacă să simt furie, ușurare sau teamă.
Apoi am pornit motorul și am condus direct spre adresa scrisă de mâna ei.
Biroul notarului se afla într-o clădire veche din centrul Bucureștiului, cu scări tocite de pași vechi. Când am intrat, secretara m-a privit ca și cum știa exact cine sunt și de ce venisem.
Când i-am rostit numele doamnei Dumitrescu, m-a poftit fără ezitare într-un birou mic. Un bărbat în vârstă, cu ochelari subțiri, s-a ridicat liniștit în picioare, dând din cap.
O resto si pe aver rig
