Marian s-a ridicat de la masă, atent la fiecare gest.
— Mulțumesc pentru găzduire.
— Să nu mai vii cu poze mincinoase — l-a dojenit Lenuța, zâmbind cu ochii.
— Nu mai vin — a promis el, simplu.
A aruncat o privire către Iulia.
— Data viitoare vin eu… dar fără costum.
Iulia a zâmbit, complice.
— Și eu fără filtre.
Când autobuzul a pornit din stație, Lenuța și-a privit fata cu grijă. Nu mai era bosumflată, nu mai părea copil; ceva se așezase nou în felul în care își ținea umerii.
— Mamă… — a zis Iulia, încet — cred că uneori trebuie să te faci de râs ca să găsești ceva adevărat.
Lenuța a dat din cap, recunoscând adevărul în cuvintele acelea simple.
— Adevărul nu are nevoie de Photoshop.
Două luni mai târziu, Marian s-a întors.
Fără papion, fără luciu în plus.
Cu flori obișnuite, luate din piață, mirosind a dimineață.
Nu au făcut nuntă mare. Nici nu s-au grăbit. Au lăsat timpul să-și spună cuvântul, așa cum e el — drept.
Au început cu drumuri dese între sat și oraș, cu telefoane fără regie și întâlniri fără scenarii.
Cu sinceritate.
Cu rate plătite la timp, bifate în agenda zilelor lor.
Cu planuri reale, din acelea care nu se postează, ci se trăiesc.
Și, pentru prima dată, fără minciuni, fără nevoia de a părea altceva decât sunt.
Iar Lenuța, de câte ori îi vedea stând la masă, cu fețele aproape una de alta, gândea, cu un surâs în colțul gurii:
„Bine că n-am mai luat porcul.”
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
