Marian a început să povestească simplu: muncește la un depozit de materiale de construcții în oraș, salariu cinstit, vreo 4.000 de lei pe lună. O garsonieră luată cu credit, cu rate pe încă zece ani, nimic spectaculos, dar al lui.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a încheiat, privind în dreptul cuvintelor, nu peste ele.
Iulia îl asculta atent, fără să caute un unghi bun, fără să-l mute în nicio lumină. Niciun filtru n-ar fi putut arăta asta.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a spus ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
Marian a clipit mirat, ușor prins pe picior greșit de planurile ei.
— Serios?
— Da. Nu vreau să stau toată viața aici — a rostit hotărât, ca un gând pe care îl tot repeta în sine.
Lenuța i-a privit pe amândoi cu o atenție nouă și a înțeles dintr-odată că nu mai râdea; ceva se schimbase la masă.
Seara aceea s-a lungit în povești așezate. Au vorbit despre lucruri mărunte, dar grele: cum e să fii singur de sărbători, cum pe internet toți par fericiți, însă în realitate fericirea se arată mai rar și fără artificii.
La un moment dat s-a oprit curentul, așa cum se mai întâmplă prin sat, fără avertisment.
Casa a căzut în întuneric, o beznă care a înghițit într-o clipă aburul din cești și licărul din priviri.
— Perfect — a mormăit Lenuța. — Fix acum.
Marian a scos telefonul și a aprins lanterna. O lumină cuminte, caldă, le-a prins contururile fețelor și le-a adus mai aproape.
Fără filtre.
Fără minciuni.
Doar ei trei, în același halou albicios.
Iulia a izbucnit în râs, ușor, ca după o frică trecută.
— Știi ceva? Mă bucur că nu ești cel din poze.
— Și eu mă bucur că nu ești blondă — i-a răspuns el, sincer până la capăt.
Au râs amândoi, iar râsul a sunat sănătos, fără să caute confirmări.
A doua zi, dis-de-dimineață, Lenuța deja era pe picioare. A prăjit ouă ochiuri, a pus brânză pe masă, a așezat pâinea, iar când a intrat în bucătărie i-a găsit deja vorbind.
Aproape în șoaptă, cu grijă pentru cuvinte.
Stânjeneala dispăruse cu totul, lăsând loc unei liniști care nu mai înspăimânta.
— Autobuzul e la șapte fără zece — a spus ea, mai mult ca să le amintească timpului că are ritmul lui.
O resto si pe aver rig
