— Perfect — a mormăit Lenuța. — Fix acum.
Marian a scos telefonul și a aprins lanterna. O lumină cuminte, caldă, le-a prins contururile fețelor și le-a adus mai aproape.
Fără filtre.
Fără minciuni.
Doar ei trei, în același halou albicios.
Iulia a izbucnit în râs, ușor, ca după o frică trecută.
— Știi ceva? Mă bucur că nu ești cel din poze.
— Și eu mă bucur că nu ești blondă — i-a răspuns el, sincer până la capăt.
Au râs amândoi, iar râsul a sunat sănătos, fără să caute confirmări.
A doua zi, dis-de-dimineață, Lenuța deja era pe picioare. A prăjit ouă ochiuri, a pus brânză pe masă, a așezat pâinea, iar când a intrat în bucătărie i-a găsit deja vorbind.
Aproape în șoaptă, cu grijă pentru cuvinte.
Stânjeneala dispăruse cu totul, lăsând loc unei liniști care nu mai înspăimânta.
— Autobuzul e la șapte fără zece — a spus ea, mai mult ca să le amintească timpului că are ritmul lui.
Marian s-a ridicat de la masă, atent la fiecare gest.
— Mulțumesc pentru găzduire.
— Să nu mai vii cu poze mincinoase — l-a dojenit Lenuța, zâmbind cu ochii.
— Nu mai vin — a promis el, simplu.
A aruncat o privire către Iulia.
— Data viitoare vin eu… dar fără costum.
Iulia a zâmbit, complice.
— Și eu fără filtre.
Când autobuzul a pornit din stație, Lenuța și-a privit fata cu grijă. Nu mai era bosumflată, nu mai părea copil; ceva se așezase nou în felul în care își ținea umerii.
— Mamă… — a zis Iulia, încet — cred că uneori trebuie să te faci de râs ca să găsești ceva adevărat.
O resto si pe aver rig
