— Știi… nici eu nu sunt blondă — a zis ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el, cu un zâmbet cald.
Lenuța a izbucnit în râs, un râs scurt, eliberator.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata și-a făcut treaba cum știe ea: nu i-a amețit, dar a topit rușinea care încăpățânat se așezase între ei.
Marian a început să povestească simplu: muncește la un depozit de materiale de construcții în oraș, salariu cinstit, vreo 4.000 de lei pe lună. O garsonieră luată cu credit, cu rate pe încă zece ani, nimic spectaculos, dar al lui.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a încheiat, privind în dreptul cuvintelor, nu peste ele.
Iulia îl asculta atent, fără să caute un unghi bun, fără să-l mute în nicio lumină. Niciun filtru n-ar fi putut arăta asta.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a spus ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
Marian a clipit mirat, ușor prins pe picior greșit de planurile ei.
— Serios?
— Da. Nu vreau să stau toată viața aici — a rostit hotărât, ca un gând pe care îl tot repeta în sine.
Lenuța i-a privit pe amândoi cu o atenție nouă și a înțeles dintr-odată că nu mai râdea; ceva se schimbase la masă.
Seara aceea s-a lungit în povești așezate. Au vorbit despre lucruri mărunte, dar grele: cum e să fii singur de sărbători, cum pe internet toți par fericiți, însă în realitate fericirea se arată mai rar și fără artificii.
La un moment dat s-a oprit curentul, așa cum se mai întâmplă prin sat, fără avertisment.
Casa a căzut în întuneric, o beznă care a înghițit într-o clipă aburul din cești și licărul din priviri.
O resto si pe aver rig
