Râsul i s-a tăiat brusc.
Nu pentru că i-ar fi spus cineva ceva.
Ci pentru că a văzut în privirea mea că nu mai e loc de discuții. Hotărârea mea era acolo, fixă și rece.
Am mai făcut un pas spre el. Pietrișul a scârțâit sub tălpi, iar vântul dinspre mare m-a izbit în obraji, aspru. Îmi simțeam sângele pulsând în tâmple, ca un ceas care nu mai putea fi oprit.
„Îți mai spun o dată, politicos,” am rostit rar, apăsat, fără să ridic tonul. „Dă-mi cheile.”
Daniel și-a îndreptat spatele, încercând să se adune și să pară stăpân pe situație. Doar că mâna în care strângea cheile nu mai avea aceeași lejeritate ca înainte. Îi trăda ezitarea.
„Andrei, nu ești în poziția să—”
N-a mai apucat să termine fraza.
Am întins mâna și i-am luat cheile. Nu brutal, dar ferm. Atât cât să înțeleagă că jocul s-a încheiat.
Claudia a făcut un pas în față, tăioasă. „Ești nebun?! Asta nu ai voie să faci!”
M-am întors spre ea, ținându-i privirea.
„Ba da,” i-am răspuns simplu. „Pentru că eu am cumpărat casa asta. Pe numele cui crezi că sunt actele?”
Și s-a făcut liniște din partea ei.
Prima oară când a tăcut cu adevărat.
O resto si pe aver rig
