Simțea cum inima îi urcă în gât, cu o presimțire apăsătoare că, odată desfăcut, nimic din viața ei nu va mai arăta la fel.
A mai aruncat o privire spre Andrei. Era nemișcat, cu capul aplecat, imaginea exactă a unui soț copleșit de durere. Murmurele celor din jur, suspinele, vocea preotului care rostea ultimele cuvinte – totul curgea într-o liniște apăsată, familiară.
Prea familiară.
Cu mâinile tremurând, Ioana a desigilat plicul. Înăuntru, o foaie împăturită și o copie de pe un document. A desfăcut hârtia cu grijă.
Caligrafia îi era imediat recognoscibilă: a Mariei, sora ei. Ar fi putut s-o recunoască oricând.
„Ioana, dacă citești rândurile astea, înseamnă că eu nu mai sunt. Te rog să nu ai încredere în Andrei. Nu este omul pe care îl crezi. Am aflat ceva și mi-e teamă…”
Respirația i s-a frânt pentru o clipă.
O resto si pe aver rig
