Trebuia să păstrez mintea limpede.
Nu mai eram femeia subțire la portofel, cu ochii umflați de plâns, părăsită de un bărbat plecat cu alta. Eram femeia care și-a crescut singură copilul, care a copt prăjituri la miezul nopții, care a spălat vase până când pielea i s-a crăpat și care și-a transformat durerea într-o afacere. Iar băiatul acela nu avea să calce munca mea în picioare.
M-am întors încet spre camera Iuliei. Pe drum, un amestec straniu îmi urca în piept: furie, teamă, dar mai ales instinctul de a-mi apăra copilul. Dacă îi spuneam adevărul, o frângeam. Dacă tăceam, o aruncam în iad.
Inima îmi bătea năvalnic, ca un porumbel prins în plasă. Ajunsă în fața ușii ei, mi-am șters ochii, mi-am așezat colțurile gurii într-un zâmbet subțire și am intrat.
Iulia stătea în fața oglinzii, cu voalul deja prins. Era atât de frumoasă încât îți tăia răsuflarea. Când m-a zărit, s-a întors cu cea mai sinceră întrebare: „Mamă… arăt ca o mireasă adevărată?”
Întrebarea m-a tăiat ca un cuțit. Adevărată? Da, ea era adevărată, curată, plină de visuri. Dar cel care o aștepta nu era un mire adevărat.
M-am apropiat, i-am aranjat mai bine voalul și i-am spus încet, cu un glas cald, domolindu-mi furtuna: „Ești cel mai frumos lucru din lumea asta.”
A zâmbit și și-a așezat palmele peste ale mele. „Mamă… îți mulțumesc pentru tot.”
Atunci am înțeles pe deplin: nu pot lăsa un monstru să o ia.
O resto si pe aver rig
