Întrebarea m-a lovit drept în inimă. Am înghițit aer și am zâmbit, cu blândețea pe care o înveți doar când n-ai de ales.
— Nimeni nu e mai frumos decât mama ta.
Răspunsul a liniștit-o. Eva a rămas privind pe geam, urmărind copacii care alergau înapoi.
Când am ajuns, ceremonia era pe cale să înceapă. Invitații își găseau locurile, șoaptele se stingeau una câte una.
Andrei părea emoționat. Dar fericit. Tocmai felul acela de fericire liniștită care te face să-ți ții umerii drepți.
M-am bucurat pentru el. Sincer, fără invidii, fără umbre.
Mireasa încă nu apăruse. Muzica a început încet, ca un semn prin care toți au înțeles că momentul vine.
Toți invitații s-au ridicat. Un foșnet de țesături, un murmur tăiat de așteptare.
Și atunci am văzut-o intrând. Voal lung. Rochie albă. Mers lent, atent, ca și cum fiecare pas ar fi avut greutatea lui.
Pentru o secundă am simțit ceva ciudat. Foarte ciudat. Un fior pe spate, o recunoaștere care nu-și găsea logica.
De parcă o cunoșteam. Dar era imposibil. Absolut imposibil.
Eva mi-a strâns mâna. — Tati… A fost suficient ca să-mi dau seama că și ea simțea ceva neliniștitor în aer.
Nu puteam să respir. Respirația mi se agățase undeva sus, refuzând să coboare.
Mireasa s-a apropiat încet de altar. Andrei zâmbea, deschis, cald, liniștit de prezența ei lângă el.
O resto si pe aver rig
