Între timp, Eva creștea frumoasă și isteață, leit mama ei. Aceeași lumină în ochi, același zâmbet încăpățânat, aceleași gesturi care, fără să vrea, îmi răscoleau totul.
Au trecut cinci ani. Cifre care, pe hârtie, par simple, dar în inimă înseamnă secundă după secundă în care te obișnuiești cu golul.
Viața a mers înainte, cumva. Am învățat s-o iau cu mine prin zilele lungi, fără s-o mai chem în fiecare clipă.
Durerea se domolise într-o bătaie surdă în piept, prezentă, dar nu devastatoare. Nu mă mai doborâse, doar îmi amintea că trăiesc cu ea.
Până când a venit invitația. Un pas mic din afară care, fără să știu, avea să îmi întoarcă lumea pe dos.
Era de la Andrei.
Cel mai bun prieten al meu încă din liceu, omul care știa cum arată în interior clădirile pe care încercam să le țin în picioare.
„Frate, mă însor. Fără scuze. Tu și Eva veniți.”
Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Un zâmbet care nu m-a durut și care a stat acolo mai mult de o clipă.
Andrei fusese lângă mine în cele mai grele momente. Când Laura plecase. Când eram sigur că nu mai am cum să continui. Când învățam noaptea, cu Eva adormită pe piept, încercând să țin totul legat.
Merita să fiu acolo. Să-i fiu aproape măcar pentru o zi în care el începea ceva nou.
Nunta era într-un hotel elegant, lângă Sinaia. Discret, frumos, exact genul de loc în care te simți primit fără să fii privit.
Eva, care avea deja nouă ani, purta o rochiță bleu și vorbea fără pauză în mașină, curioasă despre tot, bucuroasă doar pentru că mergeam undeva împreună.
— Crezi că mireasa e frumoasă?
— Sigur că e.
— Mai frumoasă decât mami?
O resto si pe aver rig
