A fost apelul acela pe care îl amâni până când nu mai poți, sperând la un miracol mic, la un răspuns care să-ți dea un pic de aer.
— A murit, a spus mama ei cu o voce seacă. Laura a avut un accident de mașină. Să nu mai sunați niciodată. N-ați însemnat nimic pentru ea.
Apoi, tăcerea. A închis, scurt și definitiv, ca și cum ar fi tras o linie pe care nu aveam voie s-o mai trec.
M-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns până când Eva s-a trezit, iar plânsul ei s-a amestecat cu al meu. Eu, tatăl, încercând să-mi adun bucățile, ea, copilul, simțind că lumea s-a clătinat fără să știe de ce.
Nici măcar nu m-au lăsat să-i văd mormântul. Nicio piatră, nicio floare, nicio clipă în care să pot spune un ultim „rămâi cu bine”.
Au șters-o din viața mea ca și cum n-ar fi existat. Un gol rece, tras peste ani, peste amintiri, peste orice urmă a ei.
Atunci m-am refugiat în muncă și în creșterea Evei. Două ancore. Două direcții care m-au ținut la suprafață când totul, altfel, m-ar fi tras în jos.
Mi-am terminat studiile și am trecut de la a ridica ziduri cu mâna la a desena contururi de case, la a le gândi înainte să prindă formă. Nu mai construisem doar pentru alții; învățasem să proiectez, să văd mai departe.
Oamenii au observat talentul meu. Se opreau, întrebau, recomandau. În munca aceea găseam un fel de liniște, iar munca mă recunoștea înapoi.
În trei ani aveam deja propria firmă. Un birou mic, câteva proiecte curajoase și promisiunea că pot merge mai departe pe picioarele mele.
O resto si pe aver rig
