Elena simți cum îi ard ochii.
Soacra rămase, pentru prima dată, fără replică.
Apoi își luă poșeta și plecă, fără să salute.
Când poarta se închise, curtea rămase într-o liniște ciudată.
Mesele, încă pline.
Farfurii murdare.
Pahare pe jumătate pline.
Elena se așeză încet pe un scaun și începu să tremure.
Nu de frică.
De descărcare.
Mihai se apropie încet.
— Îmi pare rău, spuse.
Elena râse, obosit.
— Știi ce e trist? Că aud asta de la tine de ani de zile.
El tăcu.
— N-am realizat cât ai dus singură, zise, după câteva secunde.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
