„Nu pot să schimb ce am făcut dimineață,” a spus. „Dar pot să încerc să repar.”
Mi-a întins un plic.
L-am deschis.
Două bilete.
Nu Hawaii.
Dar nici departe.
Un weekend la munte, într-o pensiune liniștită din Brașov.
„Am sunat, am rezolvat pe loc,” a spus. „Plecăm mâine. Doar noi doi.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Nu era despre destinație.
Era despre gest.
Despre faptul că, în sfârșit, înțelesese.
M-am ridicat și l-am îmbrățișat.
„Mulțumesc.”
A zâmbit ușurat.
„Și… mașina?” a întrebat, timid.
Am râs printre lacrimi.
„O păstrăm. Dar nu ca dar.”
„Ca ce?”
„Ca să nu mai ai scuze să nu mă scoți din când în când din casă.”
A râs și el.
Și pentru prima dată în ziua aia, surpriza chiar a devenit… frumoasă.
O resto si pe aver rig
