„Exact.”
A început, în sfârșit, să înțeleagă.
Privirea i s-a schimbat.
„Eu… nu m-am gândit…”
„Știu,” i-am spus. „Asta e problema.”
Nu am ridicat vocea. Nu am făcut scandal.
Dar liniștea aia spunea tot.
A trecut câteva secunde fără să zică nimic.
Apoi s-a așezat lângă mine.
„Am greșit, nu?”
Nu i-am răspuns imediat.
„Nu e vorba doar de cadou,” am spus până la urmă. „E vorba de cum vezi lucrurile. Pe mine.”
Și atunci s-a rupt ceva în el.
„Eu nu te văd doar ca pe cineva care spală și gătește,” a spus repede. „Doamne, nu asta am vrut!”
„Dar asta a ieșit.”
A oftat adânc și și-a pus mâinile pe față.
Pentru prima dată în mult timp, părea pierdut.
„Ce pot să fac?” a întrebat încet.
M-am uitat la el.
Nu mai eram furioasă.
Doar… sinceră.
„Să mă vezi.”
A ridicat privirea.
„Cum?”
„Ca pe omul care sunt. Nu doar ca pe ce fac.”
A dat din cap încet.
Apoi s-a ridicat brusc.
„Stai aici.”
A ieșit din casă fără să mai spună nimic.
Am rămas singură, uitându-mă la mașina de spălat din mijlocul camerei.
Fundă roșie. Program rapid. 1.800 de lei.
După o oră, a revenit.
Cu respirația tăiată.
Și cu ceva în mână.
O resto si pe aver rig
