Am ajuns la o ușă laterală, diferită de culoarele obișnuite ale pasagerilor. Pilotul a trecut un card, iar ușa s-a deschis către un coridor luminat discret.
— Zborul dumneavoastră este spre București, doamnă. Cineva a dorit ca totul să fie cât mai confortabil.
— Cine? — am șoptit.
Fără să încetinească, pilotul a răspuns:
— Veți afla pe drum.
La capătul coridorului, dincolo de un perete de sticlă, am zărit un avion mic, alb, cu elice lucioase și scara coborâtă. Părea un vis scump, la care nu m-aș fi gândit vreodată.
Am pus piciorul pe treptele metalice și, în clipa aceea, telefonul a vibrat.
Rareș.
Am privit ecranul și l-am lăsat să sune până s-a oprit.
În avion, însoțitoarea mi-a indicat locul: un fotoliu bej, moale, cu suficient spațiu pentru doi. M-am așezat încet, stângace, încă încercând să înțeleg ce trăiesc.
Abia când ușa s-a închis și motoarele au început să vibreze ușor, am simțit cum îmi dau lacrimile.
O resto si pe aver rig
