Nu de frică.
Ci de eliberare.
Primul gând: Cine ar face asta pentru mine?
Apoi a venit o notificare.
Un mesaj de la cineva pe care nu-l mai văzusem de ani buni:
„Ioana, sper că surpriza mea ți-a prins bine. Cred că a venit vremea să-ți amintești cât valorezi.”
Adrian — colegul tău din facultate.
Mi s-au înmuiat genunchii, deși eram deja pe loc. Adrian… omul care mă asculta când Rareș mă făcea să plâng, cel care îmi repeta că merit „lumea întreagă, nu doar firimituri”.
Și acum? El îmi trimisese un avion privat?
Motoarele s-au turat, avionul a început să ruleze spre pistă.
Am închis ochii în acel moment.
Nu pentru că plecam.
Ci pentru că, pentru prima dată după mult timp, simțeam că mă întorc.
Mă întorceam la mine însămi.
Zgomotul motoarelor creștea, aerul vibra, iar inima mea îi ținea ritmul.
O resto si pe aver rig
