Vecinii au ieșit imediat la porți, unii s-au urcat pe gard ca să vadă mai bine.
Din prima mașină a coborât un bărbat îmbrăcat la costum, cu un aer elegant. Din a doua a ieșit o femeie trecută de cincizeci de ani, cu o privire severă. Din a treia a coborât un șofer care le-a deschis portierele.
Inima îmi bătea nebunește. M-am uitat la Andreea și am văzut cum fața i se albește.
Bărbatul s-a apropiat și a spus, cu o voce clară:
„Am căutat-o pe Andreea Popescu mai bine de zece ani.”
Satul a amuțit.
Femeia elegantă a început să plângă. „Suntem părinții tăi.”
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.
Adevărul a ieșit la iveală în câteva minute. Andreea nu fusese cerșetoare din naștere. La 16 ani fusese răpită în timp ce se întorcea de la școală, într-un oraș mare. După ani de abuz și frică reușise să fugă, însă, fără acte, fără bani și fără nicio direcție, ajunsese să trăiască pe străzi. Rușinea și trauma o făcuseră să nu mai caute pe nimeni.
Părinții ei nu încetaseră niciodată s-o caute. Aveau afaceri mari în București, au dat anunțuri, au angajat detectivi. Într-o zi, cineva a recunoscut-o la piață și le-a trimis o fotografie.
Vecinii care au judecat-o ani întregi stăteau acum cu privirea plecată spre pământ.
O resto si pe aver rig
