Casa noastră mică s-a umplut de râsete, de jucării împrăștiate și de pași grăbiți. Andreea se schimbase. În ochii ei nu mai era doar tristețe; acolo strălucea o lumină caldă. Își iubea copiii cu o forță care mă lăsa fără cuvinte.
Timpul a trecut și oamenii din sat au început să tacă. Unii dintre ei chiar au început să o salute. Observau că gospodăria noastră merge bine, că nu ne lipsea nimic esențial. Nu eram bogați, dar aveam tot ceea ce conta.
Apoi a venit ziua aceea.
A fost o dimineață de vară, caldă. Copiii se jucau în curte, eu reparasem gardul și mă pregăteam de plecat la câmp. Dintr-odată s-a auzit un zgomot puternic de motoare.
Pe ulița noastră prăfuită au intrat trei mașini negre, lucioase, de care nu văzusem decât la televizor. S-au oprit chiar în fața porții noastre.
O resto si pe aver rig
