„Am căutat-o pe Andreea Popescu mai bine de zece ani.”
Satul a amuțit. Femeia a izbucnit în lacrimi:
„Suntem părinții tăi.”
Adevărul s-a risipit ca ceața: Andreea nu crescuse în stradă. La 16 ani, fusese răpită în drumul ei de la școală, într-un oraș mare. După ani de abuz și frică, reușise să scape, dar rămăsese fără acte și fără bani. Rușinea și trauma au ținut-o departe de oricine. Între timp, părinții ei — oameni cu afaceri în București — nu încetaseră s-o caute: anunțuri, detectivi, drumuri. Într-o zi, cineva a recunoscut-o la piață și le-a trimis o fotografie.
Vecinii, cei grăbiți să judece, stăteau acum cu ochii în pământ. Părinții au vorbit despre sprijin, despre o casă la oraș, despre conturi și un alt fel de viață. Andreea i-a ascultat, și-a strâns copiii lângă ea, apoi s-a întors spre noi cu o liniște greu de clintit:
„Vă mulțumesc că m-ați căutat. Dar viața mea e aici. Soțul meu m-a luat când nu aveam nimic. Aici am găsit liniște. Aici e familia mea.”
O resto si pe aver rig
