La plecare, s-a apropiat de Costel.
Nu i-a spus nimic.
Doar l-a bătut ușor pe umăr.
La noi, în sat, gestul acela înseamnă mai mult decât o mie de vorbe.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară de toamnă, stăteam din nou pe prispă, fiecare cu cana lui de cafea.
Costel s-a uitat lung la mine.
— Marioara…
— Da?
— Noi nu mai avem timp de pierdut.
A tăcut câteva clipe.
— Vrei să nu mai fim singuri niciodată?
Am simțit că mă întorc pentru o clipă la fata de șaptesprezece ani care plângea lângă fântână.
De data aceasta nu mai era tata acolo.
Nu mai era nimeni care să hotărască în locul meu.
L-am privit în ochii aceia căprui pe care îi iubisem toată viața.
Și i-am răspuns ceea ce ar fi trebuit să-i spun cu cincizeci și cinci de ani în urmă.
O resto si pe aver rig
