Nu te-am uitat niciodată.
Am simțit că mi se umplu din nou ochii de lacrimi.
În săptămânile care au urmat a început să vină tot mai des.
Îmi tăia lemnele.
Îmi repara gardul.
Îmi aducea pâine când mergea la magazin.
Într-o dimineață m-am trezit și am găsit cafeaua pregătită.
Am râs.
Cincizeci de ani îi făcusem eu cafeaua altcuiva.
Acum, pentru prima dată, cineva o pregătea pentru mine.
Într-o seară stăteam amândoi pe prispă.
Soarele cobora încet peste grădini.
Fără să spună nimic, Costel mi-a luat mâna.
Am rămas așa.
Doi bătrâni.
Ținându-se de mână ca doi adolescenți.
Credeam că, după atâția ani, nimic nu ne mai poate despărți.
Dar m-am înșelat.
Când copiii mei au aflat, părerile s-au împărțit.
Lenuța a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat.
O resto si pe aver rig
