— În firma asta hainele se schimbă ușor. Caracterul, mai greu. Iar tu ai venit cu exact ce ne trebuie.
Pentru prima dată în acea dimineață, Alex a simțit că poate respira normal.
Când a ieșit din clădire, ploaia se oprise. S-a oprit câteva secunde și și-a privit pantofii uzați.
Acum nu i se mai păreau o rușine.
I se păreau dovada drumurilor pe care le făcuse, a orelor de muncă și a sacrificiilor pentru a ajunge în acel loc.
În lunile ce au urmat, Alex a muncit mai mult decât oricine din birou. Ajungea primul și pleca ultimul.
Învăța repede, absorbea tot ce i se spuneau ca un burete. Nu se plângea. Nu căuta scurtături.
Oamenii care îl priviseră de sus în prima zi au început, încetul cu încetul, să-l respecte pentru consecvența și seriozitatea lui.
Într-o după-amiază, una dintre femeile din HR l-a oprit pe hol. Părea stânjenită.
— Alex… voiam să-mi cer scuze pentru cum s-a desfășurat primul interviu.
Băiatul a zâmbit, politicos.
— Nu-i nimic.
Amândoi știau însă că fusese ceva. Un gest, un comentariu, o privire care rămăsese în aer. Dar Alex alesese să nu păstreze ura.
Într-o seară, directorul l-a chemat în biroul său.
— Știi de ce te-am angajat cu adevărat?
Alex a ridicat din umeri, sincer nepregătit pentru răspuns.
— Pentru că ați crezut în mine.
Directorul a clătinat încet din cap.
— Nu. Pentru că oamenii care muncesc bine când nimeni nu-i vede sunt cei mai valoroși.
Alex a rămas tăcut, cu gândurile plutind spre o noapte din trecut.
O resto si pe aver rig
