—Ai înnebunit? —a șoptit, apropiindu-se atât cât să mă audă doar eu—. Chiar ai sunat la poliție?
Nu i-am răspuns. Cuvintele ar fi fost de prisos.
Pentru prima dată, nu mai simțeam nevoia să explic, să împac, să îndrept ceva. În mine s-a făcut o liniște hotărâtă, limpede.
Ușa s-a deschis brusc. Doi polițiști și un paramedic au intrat fără ezitare, ca și cum ar fi știut exact unde să ajungă. Privirile lor au trecut peste masă, peste fețele împietrite ale familiei, până au rămas asupra mea, tăiate de lumina rece din hol.
—Doamna, dumneavoastră ați sunat? —m-a întrebat unul dintre polițiști, cu o voce simplă, sigură.
Am dat din cap, fără ezitare.
—El —am spus, scurt, arătând spre Andrei, cu degetele încă pătate de roșu.
Pentru o clipă, nimeni nu a mișcat. A fost acea pauză în care totul își ține respirația.
Apoi lucrurile au început să se deruleze repede. Prea repede pentru ei, pentru lumea lor construită din aparențe.
Paramedicul m-a așezat pe un scaun și mi-a curățat rana cu gesturi ferme, în timp ce polițiștii îl trăgeau pe Andrei deoparte. Îl auzeam protestând, vocea lui ridicându-se în valuri: „Nu e ce pare”, „A fost un accident”, „Să vorbim ca oamenii”.
Dar nu mai conta. Cuvintele lui se loveau de mine și cădeau.
Nu mai avea putere asupra mea. Firul care mă ținuse legată se rupsese, în sfârșit.
Doina a încercat să intervină, cu vocea ei mieros-autoritară, acel ton cu care obișnuia să repare imaginea dintr-un singur zâmbet:
O resto si pe aver rig
