Partea I
În noaptea în care Elena și-a văzut fiul târându-și soția sub dușul rece, la ora 3 dimineața, a înțeles un lucru care i-a înghețat sufletul: bărbatul de care se temuse cel mai mult în viața ei părea să fi înviat prin propriul ei copil.
Elena avea 65 de ani. Purta părul alb prins într-un coc simplu, iar mâinile îi erau marcate de o viață întreagă de muncă: cretă, caiete, lecții, mâncare pregătită în grabă și ani în care se ridicase înaintea tuturor pentru a-și ține familia în picioare.
Timp de 38 de ani fusese profesoară de liceu într-un oraș de lângă Morelia. Când s-a pensionat, crezuse că ultimii ani îi vor aduce liniștea pe care nu o avusese niciodată: cafea băută încet, flori îngrijite în curte, discuții cu vecinii și fotografia soțului ei privită fără durerea vechilor amintiri.
Dar liniștea aceea nu a durat.
Într-o sâmbătă, fiul ei, Andrés, a apărut în fața casei cu un SUV negru, pantofi scumpi, un ceas strălucitor și un zâmbet care nu lăsa loc de refuz.
— Mamă, am aranjat totul. Vii cu mine la Mexico City.
Elena a simțit cum i se strânge pieptul.
— Fiule, eu sunt bine aici. Nu vreau să vă încurc. Nici pe tine, nici pe Lucia.
Andrés s-a încruntat. Pentru o clipă, Elena a văzut pe chipul lui aceeași expresie pe care o avusese soțul ei de atâtea ori: expresia unui bărbat obișnuit să fie ascultat.
— Nu mă încurci. Sunt fiul tău. E datoria mea să am grijă de tine.
Lucia, nora ei, stătea puțin mai în spate. Era slabă, blândă, cu ochi mari și o voce atât de joasă, încât părea că își cere iertare chiar și când saluta.
— Veniți cu noi, mamă Elena. Casa este mare. Mi-ar face plăcere să vă am aproape.
Elena a acceptat. Nu pentru că își dorea să plece, ci pentru că se temea de o ceartă. Și, poate, pentru că încă îl iubea pe băiatul pe care îl apărase cândva de furia tatălui său.
A plecat cu două valize, un album foto și un sentiment apăsător că își abandonează casa în care își îngropase jumătate din viață.
Apartamentul lui Andrés se afla într-o clădire elegantă din Santa Fe, la etajul 18. Avea podele reci de marmură, ferestre uriașe și o priveliște care părea desprinsă dintr-o revistă. Camera pregătită pentru Elena era luminoasă, cu un televizor nou, pături moi și o fereastră care dădea spre un parc mic, prins între clădiri.
La început, totul părea normal.
Andrés venea de la serviciu, o săruta pe frunte și o întreba dacă își luase vitaminele. Lucia o ducea la piață, îi pregătea supă de pui și îi cumpăra bluze, deși Elena îi spunea mereu că nu era nevoie.
Dar în casa aceea exista ceva neliniștitor.
Lucia zâmbea când Andrés vorbea, dar mâinile îi tremurau. Dacă paharul lui era gol, se grăbea să-l umple. Dacă el tușea, ea se ridica imediat să-i aducă apă. Iar când Andrés își ridica vocea, chiar și puțin, Lucia își cobora privirea ca și cum se pregătea să primească o lovitură nevăzută.
Într-o noapte, Elena s-a trezit brusc.
Se auzea apa curgând puternic în baia matrimonială.
A întins mâna după ceas. Era ora 3:00 dimineața.
La început a crezut că cineva se simțea rău. S-a ridicat în șezut și a ascultat. Apa a curs aproape un sfert de oră, apoi s-a oprit brusc.
A doua zi dimineață, la masă, a întrebat cu grijă:
— Andrés, azi-noapte am auzit dușul. Te-ai simțit rău?
El nici măcar nu și-a ridicat privirea din telefon.
— Stres, mamă. Prea multă muncă. Fac un duș și mă mai liniștesc.
Lucia, care tocmai venea din bucătărie cu o ceașcă de cafea, a încremenit pentru o secundă. Aproape că i-a scăpat ceașca din mână. Apoi a zâmbit repede, prea repede.
— Da, mamă Elena. Andrés e sub multă presiune.
Explicația ar fi putut fi credibilă o dată.
Dar dușul a început să se audă și în alte nopți. Mereu în jurul orei 3:00. Mereu cu aceeași apă care lovea gresia cu forță. Iar Elena a început să doarmă iepurește, cu inima strânsă și cu amintirile trezite.
Și soțul ei făcea la fel.
După ce o lovea. După ce o umilea. După ce îi lăsa vânătăi pe care ea le acoperea cu machiaj ca să poată merge la școală.
Intra în baie și dădea drumul la apă rece, ca și cum răul se putea spăla de pe piele.
Câteva zile mai târziu, în bucătărie, Lucia a întins mâna după o cratiță. Mâneca i s-a ridicat, iar Elena a văzut semnul: urme vineții în jurul încheieturii, ca o brățară făcută din frică.
O resto si pe aver rig
