— La început a fost unul singur.
— Cine?
— Profesorul de sport.
Roman a rămas nemișcat.
Profesorul de sport dispăruse împreună cu elevii în 1989. Ani întregi fusese considerat una dintre victime.
Lia a continuat, aproape șoptind:
— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea era contaminată. Că, dacă ieșim, murim și noi.
Anchetatorul a simțit cum aerul îi devine greu.
— Și voi l-ați crezut?
Lia a râs scurt, fără bucurie. Un sunet gol, rupt dintr-o durere prea veche.
— Eram copii.
În primele luni, profesorul îi ținuse ascunși cu frica. Apoi, cu foamea. Îi pedepsea pe cei care încercau să fugă. Le spunea că familiile îi abandonaseră, că nimeni nu îi mai caută, că lumea de sus nu mai exista pentru ei.
Unii copii au murit în primii ani, răpuși de boli, frig și lipsa medicamentelor. Cei rămași au învățat să supraviețuiască într-o lume fără calendare, fără școală, fără anotimpuri și fără noțiunea normală a timpului.
Adevăratul șoc pentru anchetatori a venit abia mai târziu.
Profesorul murise cu aproape zece ani înainte.
Dar nimeni nu plecase.
Roman a întrebat cu grijă, de parcă se temea să nu spargă ceva deja zdrobit:
— De ce?
Lia și-a ridicat privirea spre el. Ochii ei păreau ai unui om care trăise prea mult într-un întuneric fără margini.
— Pentru că, după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
În subteran se născuseră copii.
Și apoi copiii acelor copii.
Unii nu văzuseră niciodată cerul.
O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit pentru prima dată ploaia pe piele. Un băiat a leșinat când a văzut traficul din Brașov. Alții nu suportau lumina naturală, dormeau sub paturi, refuzau oglinzile și se speriau de telefoane, televizoare sau aparate medicale.
Medicii și psihologii lucrau fără oprire. Fiecare supraviețuitor purta în el o altă rană. Unii nu știau ce vârstă au. Alții nu știau dacă părinții lor mai trăiesc. Copiii născuți în subteran nu înțelegeau de ce oamenii de afară priveau cerul fără teamă.
O resto si pe aver rig
