—Domnule Montenegro, doriți să o investigăm pe fată?
„Nu”, a răspuns bătrânul, cu vocea frântă. „Mai întâi, află dacă a ajuns cu bine la școală. Apoi, găsește-mi-o pe mama ei.”
În aceeași după-amiază, în timp ce Carmen freca oale pline de grăsime la piață, telefonul ei a sunat pe neașteptate. Când a răspuns, a auzit o voce rece și extrem de formală.
Ceea ce i-au spus în acea convorbire de 3 minute și avertismentul înfiorător care a urmat i-au înghețat complet sângele și au făcut-o să creadă că întreaga ei viață era pe cale să fie distrusă.
PARTEA A DOUA
Carmen s-a retras, lovindu-se de chiuveta de piatră, simțind cum aerul îi scapă din plămâni. Primul ei instinct matern a fost să creadă că Sofi fusese răpită sau rănită pe stradă.
„Doamna Carmen?” repetă vocea de la celălalt capăt al firului, pe un ton serios care nu admitea nicio ceartă sau îndoială. „Sunt Roberto, șeful securității domnului Arturo Montenegro. Fiica dumneavoastră a vorbit cu el în această dimineață în autobuz. Vrea să vă vadă. Oamenii mei sunt parcați chiar acum în fața locului dumneavoastră de muncă. Vă rog să ieșiți.”
Carmen a aruncat o privire prin perdeaua de plastic a pieței și a văzut două dube negre, blindate, uriașe, care blocau complet strada.
„Nu plec nicăieri, frate!”, a strigat Carmen, apucând un cuțit de bucătărie, tremurând din cap până în picioare. „Dacă atingi un fir de păr de pe capul fetei mele, jur că vă rup pe toți!”
„Nu vă faceți griji, doamnă. Sofi este în siguranță acasă, ia prânzul cu vecina ei. Vrem doar să vorbim despre fapta bună pe care a făcut-o astăzi pe drum. Domnul Muntenegru este un om de cuvânt, vă asigur.”
Cu inima în gât și simțind că merge spre abator, Carmen a ieșit în stradă. A fost condusă la un birou luxos din Polanco, un loc care mirosea a bani vechi și a putere absolută.
Acolo era Don Arturo. Nu mai purta hainele murdare și uzate din acea dimineață, ci un costum impecabil, croit la comandă, deși se sprijinea în același baston de lemn. Când au văzut-o intrând, toți cei din încăpere au tăcut.
—Te rog să stai jos, Carmen — spuse magnatul cu o voce blândă care dezarmă complet furia și panica mamei care muncea.
—Explică-mi ce naiba vrei de la noi, ascultă. Suntem oameni umili care muncesc din greu în fiecare zi, nu avem probleme cu nimeni și nu datorăm nimic nimănui.
Don Arturo dădu încet din cap, respectând furia lor justificată.
—Pentru că de exact un an merg cu microbuze, cu metroul și la piețe, îmbrăcat ca orice alt om fără adăpost. Voiam să știu dacă în această țară măcinată mai există cineva capabil să vadă invizibilul.
Carmen și-a încrucișat brațele, extrem de suspicioasă.
—Și care e rostul tuturor acestor nenorocite de teatru?
Bătrânul și-a coborât privirea, iar ochii lui bătrâni s-au umplut de lacrimi fierbinți pe care nu și le-a mai putut stăpâni.
O resto si pe aver rig
