Deși abia se ținea pe picioare, femeia însărcinată s-a ridicat aproape fără să se gândească. I-a făcut un semn discret bătrânei și a invitat-o să se așeze. Nu a fost un gest făcut pentru aplauze sau pentru priviri admirative. A fost o reacție simplă, firească, venită din respect și din dorința de a face drumul altcuiva puțin mai ușor.
Femeia în vârstă s-a așezat încet, cu grijă. Nu a spus mare lucru, dar a continuat să o privească pe tânăra care îi cedase locul. Privirea ei nu era ușor de descifrat. Nu părea rece, dar nici nu era o recunoștință exprimată direct. Era o atenție tăcută, aproape apăsătoare, care o făcea pe femeia însărcinată să se simtă ușor stânjenită.
Minutele au trecut în ritmul autobuzului. Roțile loveau denivelările, ușile se deschideau și se închideau, iar oamenii urcau și coborau grăbiți. În tot acest timp, bătrâna o privea din când în când, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu găsea cuvintele potrivite.
Gestul neașteptat înainte de coborâre
Când autobuzul s-a apropiat de stația la care femeia în vârstă trebuia să coboare, aceasta s-a ridicat încet. S-a sprijinit de mânerul scaunului, a făcut câțiva pași mici pe culoar și s-a oprit lângă tânăra însărcinată.
Fără să atragă atenția celorlalți, i-a strecurat ceva în buzunar. Mișcarea a fost rapidă, discretă, aproape nevăzută. Apoi s-a apropiat puțin de ea, într-un gest cald, ca și cum ar fi vrut să-i lase nu doar un obiect, ci și o binecuvântare.
Totul a durat câteva secunde. Autobuzul s-a oprit, ușile s-au deschis, iar bătrâna a coborât în agitația orașului. Tânăra a rămas pe loc, cu mâna aproape de buzunar și cu o emoție greu de numit.
Nu știa ce primise, dar simțea că acel gest purta o greutate aparte. Nu era importantă valoarea lucrului lăsat acolo, ci felul în care fusese oferit: fără vorbe mari, fără explicații, fără să ceară nimic în schimb.
O resto si pe aver rig
