Copiii mergeau singuri kilometri întregi pe jos sau cu bicicleta. Părinții nu îi însoțeau peste tot. În multe locuri, școala era la câțiva kilometri distanță și drumul se făcea zilnic pe jos.
Timpul era petrecut în grup. Nu exista ideea de copil izolat într-o cameră cu telefonul în mână.
Lumea fără telefon mobil
Un lucru greu de imaginat astăzi este lipsa comunicării instant. Dacă voiai să vorbești cu cineva, mergeai la el acasă.
În orașe existau telefoane fixe, dar nu în toate casele. În sate erau rare. Dacă se întâmpla ceva urgent, oamenii trimiteau un copil sau un vecin să anunțe.
Când cineva pleca la muncă în alt oraș sau în armată, scria scrisori. O scrisoare putea ajunge în câteva zile sau chiar în două săptămâni.
Așteptarea era parte normală din viață.
Familia ca centru al vieții
În perioada 1940–1985, familia avea un rol mult mai puternic decât astăzi. Trei generații locuiau adesea în aceeași casă sau în aceeași curte.
Bunicii aveau un rol important în creșterea copiilor. Ei transmiteau povești, reguli, meșteșuguri și obiceiuri.
Seara, familia se aduna la masă. Nu exista televizor în fiecare cameră și nici telefon care să întrerupă discuțiile. Conversațiile erau directe. Oamenii vorbeau, povesteau, dezbăteau.
Munca începea devreme
Pentru generațiile de după război, munca nu era opțională. Copiii ajutau în gospodărie de mici.
La sat, băieții mergeau la câmp, la animale sau la cosit. Fetele ajutau la gătit, la spălat sau la grădină. Nu era văzut ca o povară, ci ca o parte normală a vieții.
O resto si pe aver rig
