Cu timpul, am aflat povestea Lui: o mamă bolnavă, chirii întârziate, facturi care apăsau la fel ca o pietricică în buzunarul unei familii. Am descoperit că foamea lui nu era o alegere, ci o consecință a neajunsurilor pe care le trăiau zi de zi.
Într-o zi am mers la casa lui. Era un apartament mic, într-un bloc mai vechi, unde scările scârțâiau și mirosul părea că ține loc de mobilier. Mama lui m-a întâmpinat cu un zâmbet slab, deși trupul îi era slăbit de boală. Zâmbetul ei, simplu și cald, m-a pătruns până în adâncul sufletului.
— Mulțumesc că ești prieten cu fiul meu — mi-a spus ea.
Cuvântul „prieten” a rămas în mintea mea, revenind ca un ecou în zilele ce au urmat. Era mai mult decât o etichetă; era o responsabilitate pe care nu o luasem în seamă până atunci.
Anii au trecut. Am plecat la facultate și am rupt legătura cu lumea în care crescusem. Am ales un drum diferit pentru viața mea — nu unul politic, nu unul al afacerilor goale, ci unul în care a contat ce pot face pentru ceilalți.
O resto si pe aver rig
