A doua zi l-am căutat pe Toma. L-am găsit în spatele școlii, stând singur și mâncând cu grijă o felie de pâine unsă cu margarină. Modul în care mesteca era lent, ca și când ar fi vrut să prelungească momentul pentru a-i alunga măcar puțin foamea.
— Toma… — am spus, stângaci. — Îmi pare rău.
S-a uitat la mine îndelung. Nu era privirea plină de ură, ci una obosită, grea. Parcă purta asupra ei o povară care nu mai avea nevoie de replici să rănească.
— Nu contează — a zis el. — Sunt obișnuit.
Acele cuvinte m-au lovit mai puternic decât orice altă palmă. Simțeam că nu doar eu am greșit, ci că am atins o rană care exista de mult timp, una pe care nimeni nu o îngrijise.
Am început să-i aduc mâncare. La început făceam asta pe ascuns, rușinat, lăsând un sandwich sau un măr acolo unde știam că îl va găsi. Apoi m-am dărâmat de orice rușine: îi duceam boluri cu ciorbă în borcane, gustări calde, și am renunțat complet la glumele umilitoare, la privirile de sus care mă făceau să mă simt superior.
O resto si pe aver rig
