Și apoi… am găsit ceva.
Un dosar.
Pe numele lui Robert.
Împrumuturi.
Sume uriașe. Cifrele se îngrămădeau una peste alta ca niște valuri care nu se mai opresc.
Sute de mii de euro… echivalentul a milioane de lei. O avalanșă de datorii pe care mintea mea refuza s-o accepte.
Semnături.
Garanții.
Și, la final… executare.
Totul se întâmplase în câteva luni. Prea repede. Prea organizat. Ca un mecanism uns să funcționeze fără greș.
Am simțit că nu mai am aer. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi țin locul pe podea, în timp ce realitatea se strâmba în fața mea.
Robert nu era genul de om care să se bage în datorii. Nu avea cum. Nu-l recunoșteam în hârtiile acelea. Nu era el.
Am continuat să caut, aproape mecanic, cu acea încăpățânare care vine doar când știi că undeva, în toată nebunia, există o cheie.
Și atunci am văzut.
Un transfer.
O sumă mare, prea mare ca să fie o întâmplare.
Dintr-o firmă… care îmi era foarte cunoscută.
Firma soțului meu.
O resto si pe aver rig
