—Da, rezolvăm… nu-ți face griji… —spunea pe un ton calm, dar rece, ca și cum ar fi vorbit despre o formalitate.
Când m-a văzut, a închis brusc. Ochii i-au alunecat peste mine ca o scanare grăbită.
—Ai ajuns repede azi.
Am încuviințat din cap, cu respirația tăiată de lucrurile pe care trebuia să le spun.
—Trebuie să vorbim.
S-a uitat la mine câteva secunde, prea atent, apoi a schițat un zâmbet forțat, fără căldură.
—Sigur. Despre ce e vorba?
Am inspirat adânc, simțind cum îmi arde pieptul.
—Despre Robert.
Zâmbetul i-a dispărut instant, ca o lumină stinsă dintr-o singură mișcare.
—De ce aduci vorba despre el?
—Pentru că l-am văzut azi. Pe stradă. Strângea doze.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice cuvânt.
—Și? Nu e problema noastră.
M-am apropiat de el, încercând să-i prind privirea care tot aluneca.
—Mi-a spus să-mi întreb familia.
Privirea i-a fugit o clipă, o spărtură firavă într-un zid altfel impecabil.
Atât mi-a fost de ajuns. Nu mai aveam liniște.
În noaptea aceea nu am dormit. M-am ridicat din pat și am început să caut cu febrilitate, de parcă răspunsurile s-ar fi ascuns chiar acolo, sub ochii mei.
Documente vechi. Mailuri. Contracte. Dosare prăfuite, foldere uitate pe un hard, corespondențe reci. Am răscolit fiecare colț, fiecare sertar, fiecare cută de hârtie.
O resto si pe aver rig
