Ușurare.
Au urmat câteva săptămâni reci. Andrei a sunat rar. Ioana deloc. La început plângeam în fiecare seară. Apoi, lacrimile s-au rărit, ca o ploaie care încetează pe nesimțite.
Într-o duminică am ieșit în parc. Soarele blând atingea copacii, copiii alergau, oamenii își vedeau de viața lor simplă. M-am așezat pe o bancă și am stat acolo, respirând. Așa arată o cameră, mi-am zis, privind spre spațiul liber din mine pe care nu-l mai umplea vinovăția.
Seara, telefonul a sunat.
Mamă…, vocea lui Andrei era altfel. Voiam să-ți spun ceva.
Am tăcut, lăsându-l să continue.
Ne-am reorganizat. Am redus cheltuielile. Am vorbit cu banca. Ne descurcăm.
Ochii mi s-au umezit fără să pot opri asta.
Bine, am spus doar atât. Mă bucur.
Și… poate… dacă ai timp, venim la tine. La o cafea.
Când au ajuns, Ioana a intrat cu o prăjitură simplă, făcută în casă. A așezat-o stingheră pe masă.
Îmi pare rău, a murmurat. Nu am văzut cât ai dat.
O resto si pe aver rig
