Andreea a rămas nemișcată câteva secunde.
Privirea îi urmărea mașina de poliție care se pierdea pe drumul pustiu. Vântul ridica praful peste ogoarele arse, iar căldura făcea orizontul să freamăte ușor.
Apoi și-a scos încet telefonul din geantă.
Mâinile îi erau calme.
Prea calme.
A atins un singur număr din agendă.
—Da, doamnă comandant —a venit imediat o voce, scurtă și concentrată.
—Activează protocolul intern. Acum. Vreau localizarea agentului de pe autospeciala MAI 54231 și echipa de control în teren, în mai puțin de douăzeci de minute.
La capătul firului a urmat o clipă de tăcere.
—S-a înțeles, doamnă chestor.
Andreea a închis și s-a rezemat de caroserie.
Cu două zile în urmă fusese numită oficial comandant regional în Direcția Generală de Control Intern. Venise incognito din București pentru o serie de verificări legate de abuzuri raportate în câteva secții rurale. Nimeni din județ nu-i cunoștea chipul.
Iar omul care tocmai plecase râzând era exact polițistul pentru care primise deja trei plângeri.
De data asta însă îl surprinsese chiar ea, fără martori, fără explicații.
Douăzeci de minute mai târziu, liniștea drumului a fost spulberată de sirene.
Nu una.
Nu două.
Șase mașini au țâșnit în viteză și au frânat în jurul Andreei. Din ele au coborât ofițeri în uniforme negre, iar unul s-a apropiat primul.
O resto si pe aver rig
