Părul îi era dezordonat, iar expresia nu mai avea nimic din siguranța de la restaurant.
— Daniel, ce se întâmplă?
El nu a răspuns.
Carmen s-a ridicat încet.
— Bine că ai venit și tu.
A întins dosarul spre Paula.
— Uite de unde venea confortul vostru.
Paula a luat documentele.
Pe măsură ce citea, culoarea îi dispărea din obraji.
— Tu știai? a întrebat Carmen.
— Nu… nu chiar.
Dar ezitarea din voce a spus suficient.
Carmen a zâmbit trist.
— Exact asta credeam.
A mers spre fereastră și a privit afară.
— Știți ce este cel mai dureros?
Niciunul nu a răspuns.
— Nu banii.
S-a întors spre ei.
— Nici măcar lipsa recunoștinței.
Ochii i s-au oprit asupra fiului ei.
— Ci faptul că ai ajuns să te rușinezi de mine.
Daniel a coborât privirea.
Pentru prima dată după mulți ani.
— Nu mă rușinam…
— Atunci de ce ai lăsat-o să mă numească femeie săracă?
Paula a tresărit.
Daniel a rămas mut.
— De ce ai considerat normal să-mi spui să nu mai vin?
— Eu doar încercam să evit conflictele.
— Nu. Încercai să fii comod.
Cuvintele au lovit exact unde trebuia.
Pentru că erau adevărate.
După câteva clipe, Daniel s-a așezat pe canapea.
Părea brusc mai bătrân.
Mai obosit.
— Am greșit.
Carmen nu a răspuns imediat.
— Da. Ai greșit.
— Îmi pare rău.
Ea l-a privit lung.
— Îți pare rău pentru că ai rămas fără bani sau pentru ceea ce ai spus?
Întrebarea a rămas suspendată în aer.
O resto si pe aver rig
