Mi-am amintit de primele conversații cu ai mei, de încercările mele de a le vorbi despre Jordan așa cum este el: inteligent, cald, muncitor, un om cu umor și cu răbdare. N-am reușit să le schimb felul în care priveau diferența. Au transformat un diagnostic într-o etichetă și din etichetă și-au croit o poveste care nu ne aparținea.
În sala aceea plină, lumea mea s-a strâns la doi oameni: eu și el. Restul devenise un zgomot îndepărtat, un amestec de lumini, culori și pași. Mi-am repetat în sine că dragostea nu se măsoară cu centimetri și nici cu înălțimea la masă, că promisiunile făcute în fața altarului nu au nevoie de aprobări sau de aplauze ca să fie reale.
Au fost multe momente, înainte de nuntă, în care m-am întrebat cât de departe poate merge judecata celor pe care îi credeam aproape. Răspunsul mi-a fost dat atunci, fără ocolișuri. Nu doar prin cuvinte, ci prin felul în care ele au fost alese, prin intenția lor vizibilă.
Nu voi uita nici felul în care mi s-a strâns pieptul, nici liniștea aceea densă din mine, nici hotărârea care mi s-a fixat în coloană. Uneori, demnitatea nu e o replică și nici un gest dramatic. E doar tăcerea în care stai drept, știind cine ești, lângă omul pe care l-ai ales.
O resto si pe aver rig
