„Pentru miri! Să aibă copii care să ajungă la masă!”
Cuvintele i-au plutit în aer o clipă și apoi au căzut între noi, grele, ascuțite. Nu a fost nevoie de explicații suplimentare; sensul lor a fost limpede, rece, ca sticla. M-am simțit goală de apărare, ca și cum cineva ar fi tras brusc o draperie și ar fi lăsat luminile crude să ne bată drept în ochi.
Mi-am strâns la piept tot ce știam despre noi doi și am încercat să respir. În minte îmi răsunau ecourile acelui apelativ crud pe care îl mai auzisem în casă: „pată genetică”. În fața tuturor, gluma lui se prefăcuse într-o lamă care tăia exact acolo unde doare mai tare.
Mă uitam la fețele din jur fără să le pot fixa. Totul se întâmpla repede, dar în mine timpul căpătase o lentoare ciudată. În acea fracțiune de secundă, mi-am făcut o ordine dureroasă în gânduri: eram aici pentru iubirea mea, nu pentru aprobarea lor. Ceea ce pentru unii era motiv de batjocură, pentru mine era simpla realitate a omului pe care îl iubeam.
Nu mai era vorba doar despre o glumă nefericită. Era o alegere, a lor și a mea. A lor de a răni, a mea de a nu lăsa rana să-mi schimbe pasul. Am înțeles atunci, cu o claritate neîndurătoare, că unele poduri se clădesc greu, iar altele se rup într-o singură propoziție.
O resto si pe aver rig
