„Vă rog să veniți cu mine. Imediat.”
Mara s-a ridicat fără să mai spună nimic.
Picioarele îi erau grele, dar pașii siguri.
Pe măsură ce mergea pe culoar, simțea privirile tuturor în spate. Nu mai era invizibilă. Nu mai era doar o pasageră. În câteva secunde, redevenise omul de care depindeau viețile celorlalți.
Însoțitoarea a deschis ușa cabinei pilotului.
Aerul dinăuntru era tensionat, aproape irespirabil.
Doi piloți stăteau în față. Unul dintre ei, cu mâinile încleștate pe manșă, avea fața palidă. Celălalt se întorsese spre instrumente, apăsând butoane cu mișcări rapide, dar nesigure.
„Ați ajuns,” a spus căpitanul, fără să se uite la ea. „Avem o problemă gravă la sistemul de control. Autopilotul nu mai răspunde și comenzile sunt instabile.”
Mara s-a apropiat imediat.
Privirea i-a fugit peste panoul de bord. Zeci de lumini, unele roșii, clipeau alert. Sunete scurte, enervante, umpleau cabina.
Corpul ei a reacționat înaintea minții.
Totul i se părea familiar.
Prea familiar.
„Când a început?” a întrebat calm.
„Acum 10 minute. Sistemul reacționează întârziat… și uneori deloc.”
Mara a pus mâna pe manșă.
A simțit vibrația.
Neregulată.
Periculoasă.
„Pierdem controlul hidraulic pe o linie,” a spus ea scurt. „Trebuie să stabilizăm manual.”
Copilotul a dat din cap, vizibil ușurat că cineva știe ce face.
Mara s-a așezat.
Respirația i s-a reglat.
Zgomotele din cabină au început să se estompeze. În mintea ei, totul devenea clar. Ordine. Pași. Priorități.
O resto si pe aver rig
