Am scos din geantă o cutie mică, în care țineam câteva lucruri de-ale lui: o fotografie veche, o brichetă, și o hârtie cu datorie pe care o păstrase ani de zile, de parcă avea valoare sentimentală. M-am uitat la poză — Mihai, tânăr, zâmbind exact ca Andrei.
Nu mai era doar o bănuială.
A doua zi, l-am chemat pe Andrei mai devreme. Cafeneaua era goală, doar lumina dimineții intra pe geamuri.
— Andrei, pot să te întreb ceva personal? am spus, încercând să-mi țin vocea calmă.
A ezitat o clipă, apoi a dat din cap.
— Sigur.
— Tatăl tău… mai trăiește?
S-a uitat în jos.
— Nu l-am cunoscut niciodată. Mama nu a vrut să vorbească despre el. A spus doar că a fost un om bun… dar că nu a putut rămâne.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Și mama ta… unde locuiește?
— În Ploiești. Dar e bolnavă acum.
Totul începea să capete sens, dar în același timp mă rupea în două. Mihai… omul în care am avut încredere o viață întreagă… avusese un copil despre care nu mi-a spus niciodată.
Am închis ochii pentru o clipă. Puteam să mă prăbușesc… sau puteam să merg mai departe.
— Andrei, i-am spus încet, cred că trebuie să mergem să vorbim cu mama ta.
M-a privit surprins, dar nu a întrebat nimic. Parcă și el simțea că ceva important urmează să iasă la iveală.
Am ajuns la Ploiești în aceeași zi. Casa era mică, modestă. O femeie slăbită ne-a deschis ușa. Când m-a văzut, a încremenit
O resto si pe aver rig
