Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu mai auzeam zgomotul cafenelei, nici râsetele clienților, nici clinchetul ceștilor. Doar inima mea bătea nebunește.
Andrei s-a ridicat și m-a privit nedumerit.
— Doamnă Elena, sunteți bine?
Vocea lui… Doamne, era aproape identică. Am înghițit în sec și am dat din cap.
— Da… doar puțin obosită.
Dar nu eram obosită. Eram speriată. Confuză. Și, undeva în adâncul sufletului, furioasă.
În seara aceea, după ce am închis cafeneaua, am rămas singură cu gândurile mele. M-am așezat la masa din colț, acolo unde obișnuiam să stau cu soțul meu, Mihai, și să facem planuri. Îmi aminteam cum râdea, cum își ținea cafeaua în mână, cum îmi spunea că într-o zi locul ăsta va fi plin.
Și acum era plin… dar el nu mai era.
O resto si pe aver rig
